Sunt născut în 17 noiembrie 1958 la Stănişeşti, Judeţul BACĂU. Am deschis ochii într-o lume ţărănească unde Sfânta Tradiţie era şi este încă Rădăcina spirituală a oamenilor. Cu tot Comunismul care se declarase învingător la sate şi oraşe, Naşterea Măntuitorului şi Învierea erau Sărbători care transfigurau nu numai oamenii, ci satul întreg şi odată cu el pământul şi tot Universul. Aş dori să spun că bucuria de la Crăciun era aşa de sfăntă şi nevăzută încă ţinea sufletul viu până la Înviere. De aceea cred cu toată forţa sufletului meu că satul a făcut ca la 1859 să apară o Ţară nouă în lume cu numele de România. Am făcut şcoala la Stănişeşti, apoi am luat drumul Moineştiului unde am absolvit liceul. Pe la 28 de ani am teminat şi Şcoala de ofiţeri activi. Poezie am început să scriu la vârsta de 18 ani. Primele poezii le va publica Astra din Braşov în 1997. Apoi în Ateneu, Credinţa Ortodoxă, Ziarul de Bacău, Plumb. Din 2002 am început foarte timid să scriu eseu religios în Credinţa Ortodoxă. Particip cu interes la reuniunile Cenaclului Octavian Voicu condus Poetul Petru Scutelnicu. Sunt un iubitor până la sfinţenie a poeziei şi cred cu tărie că este fiica lui Dumnezeu. Sunt puţin nemulţumit de activitatea mea fiindcă după venirea din Ardeal nu am reuşit să mă integrez mai bine în viaţa literară a Bacăului. Cu toate acestea sunt îndatorat mult unor poeţi din Bacău care m-au iubit şi mă cinstesc în continuare, dar eu nu sunt capabil să răspund mai bine nobleţei lor sufleteşti.
Valeriu TĂNASĂ
.BACĂU 20 februarie 2007
ÎMPĂRĂŢIA IUBIRII
Prin rostirea cu smerenie a unui singur Cuvânt, omul drept şi cu frică de Dumnezeua reuşeşte să se transfigureze în Împărăţia iubirii. Şi acel cuvânt îl cunoaşte toată Creaţia: Dumnezeu este acel Cuvânt. Spune în Epistolă Sfîntul Ioan Teologul că: “Dumnezeu este iubire’’.Mărturisesc că l-am auzit pe Părintele Galeriu spunând “Doamne”. Pur şi simplu prin rostirea sa a topit toată materialitatea din jur . În asta constă perenitatea Sfintei Tradiţii. “Credinţa vine prin auz şi auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Din nefericire oamenii zilelor noastre nu mai iubesc pe Domnul. Auziţi, fraţii mei cum tună din cer Sfântul Apostol Ioan: “La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Străină va rămâne oamenilor Împărăţia Iubirii dacă nu stăruim cu toată inima să cunoaştem Sfânta Scriptură. Să înţelegem că Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume şi s-a răstignit pe Cruce, a înviat şi s-a înălţat la ceruri. Dar în acelaşi timp spiritual a înviat tot neamul omenesc şi l-a înălţat împreună cu El. Nu înţelegem şi continuăm să-l rănim în fiecare clipă. Spune aşa de inspirat Dostoievski : “Că dacă Mântuitorul ar veni acum în lume, cu siguranţă l-am răstigni iarăşi’’. E o lipsă de recunoştinţă care ne menţine în această stare actuală de cădere. Din acest punct de vedera uneori ne întrec animalele în a-şi arăta recunoştinţa cănd oamenii le fac un bine. Iată o faptă luată din Sinaxar. « În ziua a 4 a a lunii lui martie, cum arată cuviosul Gherasim, a aflat un leu care se înţepase cu o aşchie în picior. Şi fiindcă i-a scos-o Sfântul, şi i-a vindecat rana, nu l-a mai părăsit leul din ceasul acela. Şi-i da măgarul de-l păştea în toate zilele. Într-o zi a furat cineva măgarul ; iar Sfântul s-a gândit că l-a mâncat leul, şi l-a pedepsit să care el apă în locul măgarului.
Şi nu s-a împotrivit leul, nici nu s-a sălbăticit după firea lui, nici nu a călcat porunca; ci răbda blând şi smerit. Şi ucenicul Cuviosului îl încărca şi aducea apă la mănăstire. Şi atunci s-a întâmplat de a trecut pe acolo, acel negustor ce a luat măgarul. Şi leul l-a văzut, a apucat funia de care era legat, şi l-a adus bătrânului, care a iertat pe leu şi i-a făcut semn să meargă unde va voi. Atunci leul plecând capul s-a dus. Dar n-a uitat pe Cuviosul, ci mergea la fiecare opt zile, şi i se închina lui. Iar după săvârşirea Sfântului, mergând leul după obiceiul lui, i-a zis ucenicul că a adormit Cuviosul, şi i-a arătat mormântul, deasupra căruia a făcut leul chipuri de plângeri şi de bocete, ca un om ; iar mai apoi a răcnit cu tare şi mare glas, şi aşa a murit.” Iată un exemplu care arată cum un Sfănt aduce un animal la stare dinaintea de cădere din rai. Atunci toate necuvântătoarele erau blânde. Violenţa a venit după cădere. Aşa de recunăscător ar trebui să fie şi omul faţă de Domnul nostru Iisus Hristos care s-a întrupat pentru a ne învia şi a ne înălţa la cer. Exemple sunt foarte multe de martiri care s-au jertfit prin mărturisirea creştină. Sunt 11 milioane de martiri şi mucenici ai Bisericii. Numai cei ştiuţi. Părintele Nicolae Steinharht a întrebat un călugăr ce carte sfântă să citească pentru a se apropia de evlavie? Răspunsul a venit rapid: Vieţile Sfinţilor! Sfinţii toţi se roagă pentru oameni. Sunt prezenţi în toate Bisericile şi Mănăstirile. De aceea când intrăm în Biserică, trebuie să păşim încet, fiindcă am ajuns în Împărăţia Iubirii. Glasul ce îl auzim în Biserică nu este al Preotului, este al lui Iisus Hristos. Aşa ar fi bine să înţelegem. Am auzit de popoare evlavioase, poporul rus, de pildă. Ruşii când intră în Biserică rămân nemişcaţi tot timpul Sfintei Liturghii. Foarte impresionant! Dacă vorbeşte nevăzut, fireşte, Domnul nostru Iisus Hristos, cum să ne mai mişcăm? Prezenţa Domnului e iubirea însăşi care ne ne spirtualizează. În timpul Sfintei Liturghii”ne naştem de sus” aşa cum îi răspunde Mântuitorul lui Nicodim, un învăţător al poporului Israel. Prin iubire suntem aduşi la existenţă din sfera inexistenţei prin acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Este firesc că aceasta este o taină pentru oameni, fiindcă acţiunea Domnului est mai presus de inteligenţa omenească. Dar să nu contabilizăm prea mult şi să spunem că din iubirea care îi uneşte pe bărbat şi femeie, răsare un copil, un om nou care primeşte suflet(viaţă), de la Creator. Acest lucru trebuie să şi-l însuşească adepţii teoriei evoluţioniste care ne fixează drept strămoş, maimuţa. Strămoşul nostru este iubirea de esenţă divină. Este o rugăciune negrăită, o rugăciune permanentă a duhului şi a îngerului păzitor, fiindcă după mintea noastră, suntem de mult prieteni la cataramă cu diavolul, deşi noi negăm această realitate. Că ne pot scoate sfinţii din infern şi ne pot readuce în Împărăţia Iubirii vă rog să citiţi următoarele. Se scrie în „Lavsaicon”, adică în viaţa Cuvioşilor părinţi, că fericitul Pavel cel simplu a povestit către ceilalţi părinţi: „Am avut un ucenic foarte leneş care pe ascuns de mine, cădea în multe păcate, iar după ce a murit, mă rugam Domnului şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să-mi arate în care loc se află. Şi rugându-mă multe zile, am văzut în vedenie pe ucenic ţinut de doi inşi. Era ca o piatră sau cărămidă, de la cap până la picioare, neavând nici cum, vreo lucrare a sufletului sau a trupului. Acestea văzând m-am mâhnit mult aducându-mi aminte Cuvintele stăpâneşti care au poruncit să lege mâinile şi picioarle aceluia care nu avea haină de nuntă, şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară. Dar după ce am revenit din vedenie, am început să mă mâhnesc mult şi să slăbesc, dam milostenie, făceam Liturghii, rugam ziua şi noaptea pe Prea Puternica Împărăteasă, şi pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, să-l miluiască, şi am ajunat de multe ori, cu toată bătrâneţea mea. După multe zile, văd pe Prea Sfânta şi-mi zice: „Ce ai Pavele , şi te mâhneşti? Şi i-am zis: Pentru fratele, Stăpâna mea, că l-am văzut muncind-se. Iar Ea a răspuns: Nu m-ai rugat ca să ţi-L arăt? Iată am ascultat rugăciunea ta. Iar eu am zis: Aşa, Doamna mea, ci nu vream să-l văd rău, căci ce folos, să-l văd şi să mă întristez? Atunci îmi zice Prea lăudata: Du-te, şi pentru osteneala, smerenia şi lacrimile tale, şi pentri dragostea ta, să ţi-l arăt iarăşi, să te veseleşti. A doua zi, văd pe fratele venind spre mine plin de bucurie, şi-mi zice: Rugăciunile tale părinte au mijlocit către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu(că mult te iubeşte) şi a rugat pe Mântuitorul, şi m-a dezlegat din legăturile păcatelor cu care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd îndată pe Prea Sfânta care îmi zice: Încredinţatu-te-ai acum bătrânule pentru fiul tău? Iară eu am zis: Aşa Stăpână, şi foarte mulţumesc iubirei Tale de oameni. Iar Ea mi-a zis : Du-te, dar adu-ţi aminte totdeauna de fratele, în rugăciunile tale; dă milostenii, dăruiri, că prea mult foloseşte pe mort milostenia şi cele ce se aduc cu credinţă la Biserică.”
Valeriu Tănasă
Prin rostirea cu smerenie a unui singur Cuvânt, omul drept şi cu frică de Dumnezeua reuşeşte să se transfigureze în Împărăţia iubirii. Şi acel cuvânt îl cunoaşte toată Creaţia: Dumnezeu este acel Cuvânt. Spune în Epistolă Sfîntul Ioan Teologul că: “Dumnezeu este iubire’’.Mărturisesc că l-am auzit pe Părintele Galeriu spunând “Doamne”. Pur şi simplu prin rostirea sa a topit toată materialitatea din jur . În asta constă perenitatea Sfintei Tradiţii. “Credinţa vine prin auz şi auzul prin cuvântul lui Dumnezeu”. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel. Din nefericire oamenii zilelor noastre nu mai iubesc pe Domnul. Auziţi, fraţii mei cum tună din cer Sfântul Apostol Ioan: “La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” Străină va rămâne oamenilor Împărăţia Iubirii dacă nu stăruim cu toată inima să cunoaştem Sfânta Scriptură. Să înţelegem că Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume şi s-a răstignit pe Cruce, a înviat şi s-a înălţat la ceruri. Dar în acelaşi timp spiritual a înviat tot neamul omenesc şi l-a înălţat împreună cu El. Nu înţelegem şi continuăm să-l rănim în fiecare clipă. Spune aşa de inspirat Dostoievski : “Că dacă Mântuitorul ar veni acum în lume, cu siguranţă l-am răstigni iarăşi’’. E o lipsă de recunoştinţă care ne menţine în această stare actuală de cădere. Din acest punct de vedera uneori ne întrec animalele în a-şi arăta recunoştinţa cănd oamenii le fac un bine. Iată o faptă luată din Sinaxar. « În ziua a 4 a a lunii lui martie, cum arată cuviosul Gherasim, a aflat un leu care se înţepase cu o aşchie în picior. Şi fiindcă i-a scos-o Sfântul, şi i-a vindecat rana, nu l-a mai părăsit leul din ceasul acela. Şi-i da măgarul de-l păştea în toate zilele. Într-o zi a furat cineva măgarul ; iar Sfântul s-a gândit că l-a mâncat leul, şi l-a pedepsit să care el apă în locul măgarului.
Şi nu s-a împotrivit leul, nici nu s-a sălbăticit după firea lui, nici nu a călcat porunca; ci răbda blând şi smerit. Şi ucenicul Cuviosului îl încărca şi aducea apă la mănăstire. Şi atunci s-a întâmplat de a trecut pe acolo, acel negustor ce a luat măgarul. Şi leul l-a văzut, a apucat funia de care era legat, şi l-a adus bătrânului, care a iertat pe leu şi i-a făcut semn să meargă unde va voi. Atunci leul plecând capul s-a dus. Dar n-a uitat pe Cuviosul, ci mergea la fiecare opt zile, şi i se închina lui. Iar după săvârşirea Sfântului, mergând leul după obiceiul lui, i-a zis ucenicul că a adormit Cuviosul, şi i-a arătat mormântul, deasupra căruia a făcut leul chipuri de plângeri şi de bocete, ca un om ; iar mai apoi a răcnit cu tare şi mare glas, şi aşa a murit.” Iată un exemplu care arată cum un Sfănt aduce un animal la stare dinaintea de cădere din rai. Atunci toate necuvântătoarele erau blânde. Violenţa a venit după cădere. Aşa de recunăscător ar trebui să fie şi omul faţă de Domnul nostru Iisus Hristos care s-a întrupat pentru a ne învia şi a ne înălţa la cer. Exemple sunt foarte multe de martiri care s-au jertfit prin mărturisirea creştină. Sunt 11 milioane de martiri şi mucenici ai Bisericii. Numai cei ştiuţi. Părintele Nicolae Steinharht a întrebat un călugăr ce carte sfântă să citească pentru a se apropia de evlavie? Răspunsul a venit rapid: Vieţile Sfinţilor! Sfinţii toţi se roagă pentru oameni. Sunt prezenţi în toate Bisericile şi Mănăstirile. De aceea când intrăm în Biserică, trebuie să păşim încet, fiindcă am ajuns în Împărăţia Iubirii. Glasul ce îl auzim în Biserică nu este al Preotului, este al lui Iisus Hristos. Aşa ar fi bine să înţelegem. Am auzit de popoare evlavioase, poporul rus, de pildă. Ruşii când intră în Biserică rămân nemişcaţi tot timpul Sfintei Liturghii. Foarte impresionant! Dacă vorbeşte nevăzut, fireşte, Domnul nostru Iisus Hristos, cum să ne mai mişcăm? Prezenţa Domnului e iubirea însăşi care ne ne spirtualizează. În timpul Sfintei Liturghii”ne naştem de sus” aşa cum îi răspunde Mântuitorul lui Nicodim, un învăţător al poporului Israel. Prin iubire suntem aduşi la existenţă din sfera inexistenţei prin acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Este firesc că aceasta este o taină pentru oameni, fiindcă acţiunea Domnului est mai presus de inteligenţa omenească. Dar să nu contabilizăm prea mult şi să spunem că din iubirea care îi uneşte pe bărbat şi femeie, răsare un copil, un om nou care primeşte suflet(viaţă), de la Creator. Acest lucru trebuie să şi-l însuşească adepţii teoriei evoluţioniste care ne fixează drept strămoş, maimuţa. Strămoşul nostru este iubirea de esenţă divină. Este o rugăciune negrăită, o rugăciune permanentă a duhului şi a îngerului păzitor, fiindcă după mintea noastră, suntem de mult prieteni la cataramă cu diavolul, deşi noi negăm această realitate. Că ne pot scoate sfinţii din infern şi ne pot readuce în Împărăţia Iubirii vă rog să citiţi următoarele. Se scrie în „Lavsaicon”, adică în viaţa Cuvioşilor părinţi, că fericitul Pavel cel simplu a povestit către ceilalţi părinţi: „Am avut un ucenic foarte leneş care pe ascuns de mine, cădea în multe păcate, iar după ce a murit, mă rugam Domnului şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să-mi arate în care loc se află. Şi rugându-mă multe zile, am văzut în vedenie pe ucenic ţinut de doi inşi. Era ca o piatră sau cărămidă, de la cap până la picioare, neavând nici cum, vreo lucrare a sufletului sau a trupului. Acestea văzând m-am mâhnit mult aducându-mi aminte Cuvintele stăpâneşti care au poruncit să lege mâinile şi picioarle aceluia care nu avea haină de nuntă, şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară. Dar după ce am revenit din vedenie, am început să mă mâhnesc mult şi să slăbesc, dam milostenie, făceam Liturghii, rugam ziua şi noaptea pe Prea Puternica Împărăteasă, şi pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, să-l miluiască, şi am ajunat de multe ori, cu toată bătrâneţea mea. După multe zile, văd pe Prea Sfânta şi-mi zice: „Ce ai Pavele , şi te mâhneşti? Şi i-am zis: Pentru fratele, Stăpâna mea, că l-am văzut muncind-se. Iar Ea a răspuns: Nu m-ai rugat ca să ţi-L arăt? Iată am ascultat rugăciunea ta. Iar eu am zis: Aşa, Doamna mea, ci nu vream să-l văd rău, căci ce folos, să-l văd şi să mă întristez? Atunci îmi zice Prea lăudata: Du-te, şi pentru osteneala, smerenia şi lacrimile tale, şi pentri dragostea ta, să ţi-l arăt iarăşi, să te veseleşti. A doua zi, văd pe fratele venind spre mine plin de bucurie, şi-mi zice: Rugăciunile tale părinte au mijlocit către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu(că mult te iubeşte) şi a rugat pe Mântuitorul, şi m-a dezlegat din legăturile păcatelor cu care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd îndată pe Prea Sfânta care îmi zice: Încredinţatu-te-ai acum bătrânule pentru fiul tău? Iară eu am zis: Aşa Stăpână, şi foarte mulţumesc iubirei Tale de oameni. Iar Ea mi-a zis : Du-te, dar adu-ţi aminte totdeauna de fratele, în rugăciunile tale; dă milostenii, dăruiri, că prea mult foloseşte pe mort milostenia şi cele ce se aduc cu credinţă la Biserică.”
Valeriu Tănasă
„Să nu vă juraţi nicidecum.”
Muzica ce se înalţă când se citeşte Predica de pe munte face să se oprească în loc stelele şi toată Creaţia. Numai noi, oamenii avem auzul urechilor pe altă frecvenţă şi nu recepţionăm vocea divină. În sfănta muzică a Predicii de pe munte este cheia care descuie inima noastră şi care ne oferă posibilitatea de a da afară trufia şi a aşeza în loc smerenia. Smerenia care aduce şi celelalte virtuţi prin care primim sfântul Botez al pocăinţei şi al înălţării la Domnul nostru Iisus Hristos. Trufia înseamnă rostirea jurământului şi judecarea semenului, acte oprite prin Porunci ale Mântuitorului. Pe când,smerenia înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Smerenie înseamnă a duce crucea aproapelui. Trufia e prezentă atunci când oficializăm la extrem relaţiile dintre oameni. Mai bine zis le răcim printr-un control raţional ce exclude relaţia de iubire spirituală necondiţionată. Să nu aşteptăm iubire de la oameni, în timp ce noi stăm închişi în temniţa trufiei. Nu! Nimeni nu ne va privi cu dragoste. Şi îngerul păzitor se va depărta de noi. Nu va intra aer şi lumină intr-o încăpere până când nu deschidem fereastra. Nu vom primi iubire de la nimeni dacă nu vom deschide inima nostră să trimită iubire către oameni şi să primească.
Orice nedreptate ce se săvârşeşte pe pământ ar fi ideal s-o lăsăm a o judeca Divinitatea. În ce priveşte judecata omeneascaă aceasta trebuie desfiinţată. Astfel s-ar purifica relaţiile dintre persoane şi iubirea ar fi din nou prezentă în casele oamenilor. Se spune că înainte de 1900 când doi oameni se întâlneau, avea loc între ei o îmbrăţişare duhovnicească. Adică se sărutau de trei ori pe obraji. Deci, întâlnirea lor era binecuvântată de Sfânta Treime. Înainte de 1900 totul se desfăşura sub semnul Divinităţii. După 1900, omul a declarat război divinităţii. Cum să înţelegem altfel, dacă unii profesori se blochează şi nu mai reuşesc să-şi expună lecţiile în prezenţa Sfintelor Icoane din clasă. Şi explică acest lucru prin îngrădirea libertăţii absolute a persoanelor. Dar libertatea infinită la care face apel este Dumnezeu, adică Icoana aceea în faţa căreia se inhibă domnul profesor. De ce se rup de popor de Dumnezeu, profesorii noştri? Uită că acel modest salariu ce îl primesc vine din sudoarea ţăranului şi a constructorului român. Are frică de icoane numai un om ce e stăpânit de duh rău. Pentru că din icoane vorbeşte divinitatea atât monahilor de la Sfântul munte Athos cât şi creştinilor din toate Bisericile şi Mănăstirile ortodoxe din lume. Dar şi fiecărui om în parte care este o icoană după chipul şi asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos. În Predica de pe munte,Domnul ne dă Porunca Iubirii vrăjmaşilor. Această Poruncă este esenţa Noului Testament şi aşează o punte între două lumi spirituale: lumea veche dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos şi lumea nouă care este şi va fi însuşi Domnul Iisus Hristos. Iisus Domnul spune în Predică să scoatem din chipul nostru, mânia şi să punem în loc blândeţea. Ura să o alungăm şi să aducem iubirea în inimă. Răutatea să fie dată afară şi adusă bunătatea. Deci iubirea, bunătatea, blândeţea şi dreptatea sunt Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa ar trebui să fie oamenii vremii noastre: iubitori, drepţi, blânzi şi buni. ŞI NU SUNT AŞA! S-au sunt puţini De aceea lumea este stăpânită de frică, pentru că iubirea lipseşte. De aceea e multă suferinţă şi tristeţe fiindcă iubirea lipseşte. Calea pe care călătorim ne e bună. Şi nu observăm nici o intenţie de nicăieri pentru a o schimba. Dimpotrivă se face tot ce este posibil să fie consolidată actuala cale, aceasta a desacralizării.
*****
Dacă nu punem în practică învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, nu suntem împlinitori ai Legii. În Predica de pe munte, Mântiutorul stăruie asupra Poruncii “ Să nu vă juraţi nicidecum” oprind cu vehemenţă jurământul. Toţi creştinii, recunosc şi sunt copleşiţi de înălţimea spirituală a Predicii de pe munte, fiind de acord că nu s-a scris niciodată ceva mai frumos spiritual. Sectarii şi ateii ar trebui îndemnaţi cu blândeţe s-o citească şi, încet, încet le-ar izvorî în suflet dragostea pentru Fiul lui Dumnezeu. Iată, însă versetul care opreşte jurământul: “Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor lui, nici pe Ierusalim , fiindcă este cetate a marelui Împărat.”
Matei 5, 33, 34
Zăbovind asupra imaginii reale a lumii noastre moderne observăm că nicidecum Porunca Domnului nostru Iisus Hristos nu este împlinită.
Statul a impus prin legi, ca în instituţiile sale vitale să se practice Jurământul. Astfel Preşedintele după ce este investit de către Parlament, rosteşte în faţa acestuia un jurământ. Şi domnul a spus în Sfânta Evanghelie. „Să nu vă juraţi nicidecum…Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru”
Matei 5, 34, 36
Ofiţerii şi soldaţii depun un jurământ în faţa Drapelului. Ei se angajează prin lege să ajungă până la sacrificiul suprem pentru apărarea ţării. Extrem de controversat acest jurământ. Orice tip de jurământ a fost oprit de Mântuitor cu scopul foarte clar şi raţional: oprirea de a săvârşi păcatul. Jurământul militarilor duce la război. Ori la război oamenii ucid. Astfel este spulberată Porunca Domnului Dumnezeu: “să nu ucizi”. Prin ucidere se aduce o atingere gravă creaţiei lui Dumnezeu. Deci, orice jurământ încetineşte opera de îndumnezeire a omului, de restaurare în urma căderii din rai. La tribunal se aduce o altă blasfemie poruncii: “Să nu juri nicidecum” Aici toţi oamenii care îşi caută dreptatea sunt obligaţi să jure cu mâna pe Sfânta Scriptură. Cum se mai respectă în acest caz cuvântul din cartea sfântă?
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să renunţăm a ne căuta dreptatea la judecată. Dacă am fi cu adevărat creştini, nu am căuta dreptatea la judecători care nu respectă Legea Domnului şi pe deasupra sunt corupţi şi atei. Singurul lucru care trebui să-l facem este să ne rugăm pentru ei. Prin rugăciune, Domnul nostru Iisus Hristos va preface nedreptatea în dreptate iar pe judecători îi va întoarce la cele sfinte.
O scurtă privire în trecut este suficientă pentru a constata că acceptarea rostirii oricărui tip de jurământ este pedepsită de către divinitate. Ne amintim cu toţii că Nicolae Ceauşescu a jurat să ducă la perfecţiune statul comunist. Un stat care arunca afară pe Domnul Dumnezeu din construcţia sa. Sfârşitul dictatorului a cutremurat lumea întreagă. O cădere apropiată de cea a lui Lucifer. Cumplită cădere a suferit şi şeful Armatei din 1989, Gen. Milea care a jurat să apere statul ateu comunist. Părăsit de toţi, inclusiv de ceauşescu, a fost pur şi simplu zdrobit de plumbul deznădejdei. Generalul şi-a pus capăt zilelor, împuşcându-se. Mai sunt şi alte exemple care le oferă Revoluţia Română. Revoluţie care poate a fost un adevărat cataclism social prin urmările catastrofale pentru România. Mă gândesc la violenţele care au urmat, la sărăcia generalizată , la o mulţime de practici păcătoase venite din occident şi care i-a găsit pe Români total nepregătiţi.
De ce nu ascultăm muzica cerească ce se ridică din Predica de pe munte şi ignorăm Poruncile domnului care ne vor face Fii ai celui Preaînalt? Pentru că înţeleptul Isus Sirah ne spune: “Care este neamul fără de cinste? Neamul care nu ţine poruncile”. Ne amintim de “momentul Revoluţiei din 1989 când Duhul Sfânt a trecut ca un curent electric prin toată oştirea română – şi, într-o clipă a întors armele ce erau îndreptate spre popor şi a luat drept ţintă pe tiran şi toţi ceilalţi care luptau contra forţei binelui. Să ne fie acesta un semn că Domnul poate schimba într-o clipă disperarea şi rătăcirea în care se află un popor. La Domnul să căutăm dreptatea şi atunci vom cunoaşte că judecata omului şi jurământul sunt de la cel rău.
Valeriu Tănasă
P.S.
Este un articol care a prins viaţă din izvorul veşnic al Evangheliei. Fără îndoială că propune îndreptarea vieţii sociale dar mai ales morale din România. Pentru că regulile democraţiei de la noi sunt iraţionale şi nu respectă perceptele divine ale Creştinismului. Tocmai de aceea România se află în acest haos al corupţiei şi a lipsei de logică în organizarea instituţiilor fiindcă la noi se confundă binele cu răul. Şi România este angajată pe o cale ce o duce spre infern fiindcă a abandonat izvorul spiritual care venea de la sfântul munte Athos. Am intrat în Uniunea Europeană dar asta nu înseamnă să ne lepădăm de haina noastră spirituală care este Ortodoxia. Nu ignoraţi vocea celor din popor. Îmi place că a-ţi recunoscut faptul că Presa nu este o Icoană şi trebuie să recunoaşteţi că v-aţi depărtat de oameni fie şi numai prin limbajul folosit. Prea abstract şi rece. Şi acest lucru se vede cel mai bine din faptul că tirajele au scăzut îngrijorător. Doamne ajută!
Muzica ce se înalţă când se citeşte Predica de pe munte face să se oprească în loc stelele şi toată Creaţia. Numai noi, oamenii avem auzul urechilor pe altă frecvenţă şi nu recepţionăm vocea divină. În sfănta muzică a Predicii de pe munte este cheia care descuie inima noastră şi care ne oferă posibilitatea de a da afară trufia şi a aşeza în loc smerenia. Smerenia care aduce şi celelalte virtuţi prin care primim sfântul Botez al pocăinţei şi al înălţării la Domnul nostru Iisus Hristos. Trufia înseamnă rostirea jurământului şi judecarea semenului, acte oprite prin Porunci ale Mântuitorului. Pe când,smerenia înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Smerenie înseamnă a duce crucea aproapelui. Trufia e prezentă atunci când oficializăm la extrem relaţiile dintre oameni. Mai bine zis le răcim printr-un control raţional ce exclude relaţia de iubire spirituală necondiţionată. Să nu aşteptăm iubire de la oameni, în timp ce noi stăm închişi în temniţa trufiei. Nu! Nimeni nu ne va privi cu dragoste. Şi îngerul păzitor se va depărta de noi. Nu va intra aer şi lumină intr-o încăpere până când nu deschidem fereastra. Nu vom primi iubire de la nimeni dacă nu vom deschide inima nostră să trimită iubire către oameni şi să primească.
Orice nedreptate ce se săvârşeşte pe pământ ar fi ideal s-o lăsăm a o judeca Divinitatea. În ce priveşte judecata omeneascaă aceasta trebuie desfiinţată. Astfel s-ar purifica relaţiile dintre persoane şi iubirea ar fi din nou prezentă în casele oamenilor. Se spune că înainte de 1900 când doi oameni se întâlneau, avea loc între ei o îmbrăţişare duhovnicească. Adică se sărutau de trei ori pe obraji. Deci, întâlnirea lor era binecuvântată de Sfânta Treime. Înainte de 1900 totul se desfăşura sub semnul Divinităţii. După 1900, omul a declarat război divinităţii. Cum să înţelegem altfel, dacă unii profesori se blochează şi nu mai reuşesc să-şi expună lecţiile în prezenţa Sfintelor Icoane din clasă. Şi explică acest lucru prin îngrădirea libertăţii absolute a persoanelor. Dar libertatea infinită la care face apel este Dumnezeu, adică Icoana aceea în faţa căreia se inhibă domnul profesor. De ce se rup de popor de Dumnezeu, profesorii noştri? Uită că acel modest salariu ce îl primesc vine din sudoarea ţăranului şi a constructorului român. Are frică de icoane numai un om ce e stăpânit de duh rău. Pentru că din icoane vorbeşte divinitatea atât monahilor de la Sfântul munte Athos cât şi creştinilor din toate Bisericile şi Mănăstirile ortodoxe din lume. Dar şi fiecărui om în parte care este o icoană după chipul şi asemănarea Domnului nostru Iisus Hristos. În Predica de pe munte,Domnul ne dă Porunca Iubirii vrăjmaşilor. Această Poruncă este esenţa Noului Testament şi aşează o punte între două lumi spirituale: lumea veche dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos şi lumea nouă care este şi va fi însuşi Domnul Iisus Hristos. Iisus Domnul spune în Predică să scoatem din chipul nostru, mânia şi să punem în loc blândeţea. Ura să o alungăm şi să aducem iubirea în inimă. Răutatea să fie dată afară şi adusă bunătatea. Deci iubirea, bunătatea, blândeţea şi dreptatea sunt Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa ar trebui să fie oamenii vremii noastre: iubitori, drepţi, blânzi şi buni. ŞI NU SUNT AŞA! S-au sunt puţini De aceea lumea este stăpânită de frică, pentru că iubirea lipseşte. De aceea e multă suferinţă şi tristeţe fiindcă iubirea lipseşte. Calea pe care călătorim ne e bună. Şi nu observăm nici o intenţie de nicăieri pentru a o schimba. Dimpotrivă se face tot ce este posibil să fie consolidată actuala cale, aceasta a desacralizării.
*****
Dacă nu punem în practică învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, nu suntem împlinitori ai Legii. În Predica de pe munte, Mântiutorul stăruie asupra Poruncii “ Să nu vă juraţi nicidecum” oprind cu vehemenţă jurământul. Toţi creştinii, recunosc şi sunt copleşiţi de înălţimea spirituală a Predicii de pe munte, fiind de acord că nu s-a scris niciodată ceva mai frumos spiritual. Sectarii şi ateii ar trebui îndemnaţi cu blândeţe s-o citească şi, încet, încet le-ar izvorî în suflet dragostea pentru Fiul lui Dumnezeu. Iată, însă versetul care opreşte jurământul: “Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor lui, nici pe Ierusalim , fiindcă este cetate a marelui Împărat.”
Matei 5, 33, 34
Zăbovind asupra imaginii reale a lumii noastre moderne observăm că nicidecum Porunca Domnului nostru Iisus Hristos nu este împlinită.
Statul a impus prin legi, ca în instituţiile sale vitale să se practice Jurământul. Astfel Preşedintele după ce este investit de către Parlament, rosteşte în faţa acestuia un jurământ. Şi domnul a spus în Sfânta Evanghelie. „Să nu vă juraţi nicidecum…Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru”
Matei 5, 34, 36
Ofiţerii şi soldaţii depun un jurământ în faţa Drapelului. Ei se angajează prin lege să ajungă până la sacrificiul suprem pentru apărarea ţării. Extrem de controversat acest jurământ. Orice tip de jurământ a fost oprit de Mântuitor cu scopul foarte clar şi raţional: oprirea de a săvârşi păcatul. Jurământul militarilor duce la război. Ori la război oamenii ucid. Astfel este spulberată Porunca Domnului Dumnezeu: “să nu ucizi”. Prin ucidere se aduce o atingere gravă creaţiei lui Dumnezeu. Deci, orice jurământ încetineşte opera de îndumnezeire a omului, de restaurare în urma căderii din rai. La tribunal se aduce o altă blasfemie poruncii: “Să nu juri nicidecum” Aici toţi oamenii care îşi caută dreptatea sunt obligaţi să jure cu mâna pe Sfânta Scriptură. Cum se mai respectă în acest caz cuvântul din cartea sfântă?
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să renunţăm a ne căuta dreptatea la judecată. Dacă am fi cu adevărat creştini, nu am căuta dreptatea la judecători care nu respectă Legea Domnului şi pe deasupra sunt corupţi şi atei. Singurul lucru care trebui să-l facem este să ne rugăm pentru ei. Prin rugăciune, Domnul nostru Iisus Hristos va preface nedreptatea în dreptate iar pe judecători îi va întoarce la cele sfinte.
O scurtă privire în trecut este suficientă pentru a constata că acceptarea rostirii oricărui tip de jurământ este pedepsită de către divinitate. Ne amintim cu toţii că Nicolae Ceauşescu a jurat să ducă la perfecţiune statul comunist. Un stat care arunca afară pe Domnul Dumnezeu din construcţia sa. Sfârşitul dictatorului a cutremurat lumea întreagă. O cădere apropiată de cea a lui Lucifer. Cumplită cădere a suferit şi şeful Armatei din 1989, Gen. Milea care a jurat să apere statul ateu comunist. Părăsit de toţi, inclusiv de ceauşescu, a fost pur şi simplu zdrobit de plumbul deznădejdei. Generalul şi-a pus capăt zilelor, împuşcându-se. Mai sunt şi alte exemple care le oferă Revoluţia Română. Revoluţie care poate a fost un adevărat cataclism social prin urmările catastrofale pentru România. Mă gândesc la violenţele care au urmat, la sărăcia generalizată , la o mulţime de practici păcătoase venite din occident şi care i-a găsit pe Români total nepregătiţi.
De ce nu ascultăm muzica cerească ce se ridică din Predica de pe munte şi ignorăm Poruncile domnului care ne vor face Fii ai celui Preaînalt? Pentru că înţeleptul Isus Sirah ne spune: “Care este neamul fără de cinste? Neamul care nu ţine poruncile”. Ne amintim de “momentul Revoluţiei din 1989 când Duhul Sfânt a trecut ca un curent electric prin toată oştirea română – şi, într-o clipă a întors armele ce erau îndreptate spre popor şi a luat drept ţintă pe tiran şi toţi ceilalţi care luptau contra forţei binelui. Să ne fie acesta un semn că Domnul poate schimba într-o clipă disperarea şi rătăcirea în care se află un popor. La Domnul să căutăm dreptatea şi atunci vom cunoaşte că judecata omului şi jurământul sunt de la cel rău.
Valeriu Tănasă
P.S.
Este un articol care a prins viaţă din izvorul veşnic al Evangheliei. Fără îndoială că propune îndreptarea vieţii sociale dar mai ales morale din România. Pentru că regulile democraţiei de la noi sunt iraţionale şi nu respectă perceptele divine ale Creştinismului. Tocmai de aceea România se află în acest haos al corupţiei şi a lipsei de logică în organizarea instituţiilor fiindcă la noi se confundă binele cu răul. Şi România este angajată pe o cale ce o duce spre infern fiindcă a abandonat izvorul spiritual care venea de la sfântul munte Athos. Am intrat în Uniunea Europeană dar asta nu înseamnă să ne lepădăm de haina noastră spirituală care este Ortodoxia. Nu ignoraţi vocea celor din popor. Îmi place că a-ţi recunoscut faptul că Presa nu este o Icoană şi trebuie să recunoaşteţi că v-aţi depărtat de oameni fie şi numai prin limbajul folosit. Prea abstract şi rece. Şi acest lucru se vede cel mai bine din faptul că tirajele au scăzut îngrijorător. Doamne ajută!
TANASA VALERIU
Victoria Luminii
S-a golit oraşul de frumuseţe,
Şi cheia rostirii s-a pierdut
Apoi, brusc, întunericul a înghiţit realul
Trimiţând disperarea în agonie.
Entuziasmul zace în gunoi
La marginea cetăţii.
Toţi aşteptă plaga a zecea
Ca să învie suferinţa,
Singura prin care călătoreşte Lumina.
Victoria Luminii
S-a golit oraşul de frumuseţe,
Şi cheia rostirii s-a pierdut
Apoi, brusc, întunericul a înghiţit realul
Trimiţând disperarea în agonie.
Entuziasmul zace în gunoi
La marginea cetăţii.
Toţi aşteptă plaga a zecea
Ca să învie suferinţa,
Singura prin care călătoreşte Lumina.
No comments:
Post a Comment